Aceste evenimente au coincis şi cu mutarea părinţilor la oraş, în Bacău, şi astfel am părăsit satul natal, ducând cu mine nostalgia mediului natural în care am văzut lumina zilei şi care exercită şi azi asupra mea o puternică emoţie, în timpul vizitelor ocazionale.

Încă din vacanţa de Paşti a clasei a 4-a de liceu am reuşit să pătrund în frumuseţile poeziei eminesciene şi, pe când păzeam vaca pe câmp, citeam volumul de buzunar din ?Biblioteca pentru Toţi?, pătrunzând pentru prima oară în tainele neasemuitei lirici clasice. Recitind de 3-4 ori Luceafărul, Scrisoarea a III-a, Glossa, etc. m-am trezit că le ştiu pe dinafară şi eram încântat de aceste descoperiri. Unele atitudini faţă de viaţă, care se potriveau cu temperamentul meu, descoperite în Scrisori sau Glossa, au devenit de aici înainte, pentru mine, norme de rezistenţă morală, cum ar fi dispreţul faţă de opinia unor şefi de gaşcă, atitudinea faţă de sexul frumos, cultul izolării singuratice, etc. Pornind de la aceste atitudini de dispreţ a plăcerilor lumeşti, printre altele şi din lipsa banilor, am ajuns să nu particip la petreceri şi nu am învăţat să dansez până în ziua de azi. Pot afirma că întâlnirea cu opera lui Eminescu m-a marcat pe viaţă.

Tot din această perioadă s-a cuibărit în mine protestul social împotriva nedreptăţilor, căutând o cale de îmbunătăţire a situaţiei.

Spre sfârşitul clasei V-a de liceu a survenit o încercare de înregimentare a mea în organizaţia legionară de tineret ?Frăţiile de Cruce", în următoarele împrejurări: la obiectul religie aveam ca profesor un preot, foarte serios dealtfel, având un grad înalt în Mişcarea Legionară, care a cerut, la un moment dat, de la elevi un text al Bibliei, pentru a citi un paragraf oarecare, dar tot el a adăugat: sunt sigur că nu-l are nimeni. Cu toate acestea eu am scos din servieta un exemplar nou al Noului Testament, pe care i l-am oferit. De fapt, eu cumpărasem cu o zi înainte, cu preţul de 5 lei, de la un negustor ambulant, această carte, tipărită în Anglia, de societatea engleză de răspândire a Bibliei, cu un text puţin modificat, adaptat anglicanismului, care se vindea foarte ieftin, volumul fiind tipărit pe o hârtie specială, foarte fină, în limba română. A doua zi s-a prezentat la mine un coleg de clasă, care mi-a propus să mă înscriu în F.D.C., întrucât mai sunt deja vreo 10 colegi şi mi-a indicat câţiva, din cei mai buni elevi din clasă. Am rămas puţin şocat, pentru că nu ştiam până în acest moment de existenţa acestei organizaţii în clasa mea, dar am refuzat oferta, pe motiv că sunt prea tânăr şi nepregătit, după ce am promis interlocutorului că nu voi divulga nimănui acest demers. Astăzi, după 60 ani, fapta a devenit istorie. După această intervenţie am urmărit, din umbră, activitatea colegilor legionari, care era totuşi detectabilă pentru un avizat.

Mai târziu, unii au fost arestaţi sub regimul lui Carol al II-lea, din 1938, şi apoi sub toate regimurile următoare, afară bineînţeles de cel din septembrie 1940, care a durat numai 4 luni şi jumătate. Libertatea aceasta de mişcare politică se întâmpla în cadrul guvernării liberale Tătărăscu, 1933-1937, care, văzând ce a păţit I. Gh. Duca, s-a ferit să interzică activitatea legionarilor.

Dar tot în clasa a V-a am avut multe dificultăţi cu sănătatea: am lipsit de la şcoală vreo lună de zile, din cauza unui accident la picior, suportând probabil o entorsă din cauza fotbalului, pentru care aveam pe atunci o mare pasiune, jucând desculţ pe maidanele din apropierea casei părinteşti. Tot în clasa a V-a, primăvara, a trebuit să fac vreo 3-4 drumuri foarte obositoare de la Bacău la Solonţ, pe jos, 45 km dus şi tot atâţia întors, pierzând câte două zile, fiind trimis de tata pentru a recupera nişte datorii de la rău platnicii care au cumpărat casa şi terenul agricol vândute mai demult. Pentru că era primăvară, mergeam desculţ, ceea ce era o plăcere, pentru că tălpile naturale se îngroaşă la mers, spre deosebire de cele industriale care se tocesc. Oboseala, zilele de şcoală pierdute, slaba pregătire din cursul inferior, problemele psihologice ale trecerii de la pubertate la adolescentă au contribuit probabil la faptul că m-am trezit la finele anului şcolar, pentru prima dată, corijent la două materii, respectiv la franceză şi matematică. Astfel am intrat în examenul de sfârşit de an, ce avea o pondere de 50% din media anuală, cu două corijenţe, la care s-a mai adăugat una la ştiinţele naturale, din examen, fiind declarat repetent.

A fost, cred, cea mai mare decepţie a vieţii mele şi repetând clasa în anul următor, cu greu mi-am refăcut moralul, apucându-mă de învăţat cu o înverşunare disperată şi mai ales la disciplinele la care mă simţeam mai slab.

Am învăţat limba franceză definitiv, încât anul următor, în clasa a VI-a, citeam în franceză opera lui Panait Istrati, care devenise, pentru un timp, autorul meu preferat şi nu avea pe atunci toate operele traduse în româneşte. În urma acestui efort, m-am pus la punct cu toate materiile, asfel încât în clasa a VII-a, când m-am îmbolnăvit de febră tifoidă şi am lipsit de la şcoală 4 luni, am putut recupera rămânerile în urmă foarte uşor, fără probleme.

Odată stabilizat, am început să citesc, în paralel cu tematica şcolară, cărţi împrumutate de la biblioteca Ateneului Bacău (cu vreo 5000 de volume), din care alegeam mai ales beletristică. Pentru a ajuta memoria, care nu mai putea face faţă cantităţii mari de informaţii, am început să fac rezumate din cărţile citite, din care păstrez şi astăzi majoritatea, deşi nu prea am avut timp să le mai consult. În perioada liceului cred că am citit astfel vreo 200 de volume, concomitent cu lecţiile curente, dar practicând sportul şi rezolvând totodată sarcinile familiale în gospodăria părintească, cum ar fi păzitul vacii şi tăiatul lemnelor.

În timpul vacanţelor de vară, cititul cărţilor era principala mea preocupare şi pentru a realiza singurătatea şi liniştea necesare, alesesem nişte tufişuri de salcâm la marginea unor fâneţe din câmp, în timpul zilei, iar noaptea, pentru că dormeam în podul grajdului, în fân, citeam până pe la miezul nopţii, având lumină de la o lampă de petrol, aşezată pe o cutie din scânduri, la cap.

Voi relata câteva informaţii colaterale, care cronologic s-au petrecut în această perioadă. Am auzit de la părinţii mei, care citeau ziarele la care erau abonaţi ("Dimineaţa"), despre sinuciderea tragică a unui elev în ultima clasă de liceu, pentru că a fost exmatriculat din toate şcolile de către corpul profesoral al şcolii. Motivul exmatricularii: a afirmat, într-un moment de reflexie, că nu există Dumnezeu! Era aproximativ, prin 1930.

Am arătat mai înainte despre pasiunea mea de preşcolar şi, apoi, de şcolar, pentru cuiburile de păsări sălbatice din pădure, ce s-a prelungit şi în perioadele următoare. Când eram prin clasa a V-a de liceu (a noua în actuala numerotare), venind de la şcoală, am observat pe sârma de telefoane o rândunică albă. M-am oprit în loc să admir această raritate şi, în acest timp, am observat că păsărica a zburat de pe sârmă pe gardul din faţa mea şi chiar cu spatele la mine. Am profitat de imprudenţa ei şi am înhăţat-o. Nu-mi venea să cred de bucurie. Am dus-o acasă, i-am improvizat o colivie şi am început să-i dau de mâncare. La început nu prea voia să ciugulească nimic, dar până la urmă un vecin mai priceput mi-a spus că este un canar, scăpat din vreo colivie a unui crescător şi că hrana lui de bază este sămânţa de canari, care se găseşte la magazine, apoi că trebuie să-i pun apă în fiecare zi şi frunze de salată sau alte verdeţuri. Şi, astfel, am început să mă ocup atent de canar, cumpărând o colivie corespunzatoare, dar aveam mare necaz cu pisica din casă, care era tot timpul cu ochii pe colivia ce era atârnată de un cui în perete. Eu încercam să o dresez pentru a renunţa, dar era foarte greu. De câte ori eram în cameră şi o vedeam uitându-se la colivie o loveam peste bot sau în cap, dar rezultatele încă nu se vedeau. Odată, pe când eu nu eram acasă, mama, aflată în altă cameră, a auzit un zgomot mare şi, deschizând uşa, a văzut că pisica reuşise să se arunce de pe o masă asupra coliviei, pe care o dăduse jos din cui. Cum canarul era deja în gura pisicii - i se vedea numai coada - a strigat, pe dată, tare "câţţţ!" la pisică şi aceasta, ştiind de frică, i-a dat drumul imediat. Canarul a tras o spaimă mare, nu a mai cântat vreo trei zile, sângera la un picior şi noi l-am tratat cu atenţie. Am continuat cu dresarea pisicii şi am ajuns, după vreo jumătate de an, să-i dau drumul la canar în cameră, de faţă cu pisica, aceasta întorcând capul în altă parte  imediat ce îl vedea, de frică să nu fie iarăşi lovită. Şi astfel am împăcat pisica şi canarul, pe care l-am ţinut încă vreo cinci ani, până am plecat la facultate, pentru că nu avea cine să se ocupe de el. Era un canar alb şi cânta foarte frumos. Mai târziu, la maturitate, când fiul meu a cerut să-i cumpăr un scatiu, cum văzuse la vecini, am cumpărat o pereche de canari, pe care i-am ţinut vreo 10 ani.

În perioada interbelică, municipiul Bacău era considerat cel mai industrializat oraş din Moldova. Principalele fabrici erau: Letea, cu 5000 muncitori, apoi proprietăţile fraţilor Izvoranu (evrei cu nume românizat), cu fabrică de textile, şi ale fraţilor Filderman, cu trei fabrici de industrie uşoară (textile, încălţăminte) şi o moară modernă de ultim tip, plus câteva gatere sau alte mici instalaţii.

 Desigur, mai existau încă mulţi industriaşi mai mici, care produceau cu mari beneficii, neexistând, pe atunci, industrii parazitare, ca astăzi. Voi da numai un exemplu: am vizitat întâmplător fabrica de panglici, unde lucra un prieten de pe terenul de fotbal şi am văzut într-o casă, tip ţărănesc, montate nişte utilaje moderne pe atunci, pe un spaţiu cu lut pe jos, dar cu fundaţii de beton, care lucra numai pentru export, în Italia şi Franţa, cu beneficii însemnate, muncitorii însă fiind plătiţi foarte modest.

Trebuie, de asemenea, să remarc un fenomen economic produs în anul 1937-1938, când toate unităţile de care am pomenit mai sus au fost modernizate de proprietarii lor cu cele mai avansate tehnologii, procurate în special din Marea Britanie, specializată în industria uşoară. Cu unul din fraţii Filderman am stat trei zile într-o celulă, la Aiud, prin 1949, el fiind condamnat pentru incendierea morii unuia dintre fraţi, la 20 ani închisoare. Arestatul era proprietarul fabricii de încălţăminte şi nu mai avea nici o legătură cu celelalteîntreprinderirepartizate de defunctul lor tată la cei trei fii, după specialitate. Cel cu care am stat eu în celulă era inginer, specializat în textile încălţăminte la Charlotenburg, cea mai renumită politehnică din Europa antebelică. Construise, în 1938, un nou pavilion, cu două etaje, pentru utilajele aduse din Anglia, pe care le-am văzut în stare de funcţiune şi în anul 1971, când am lucrat, ca funcţionar economic, la fabrica "Partizanul", fosta proprietate a lui Filderman, acum confiscată de comunişti. La două etaje funcţionau benzile rulante de fabricaţie englezească şi la parter erau maşinile mai mici. În vara anului 1947, când a fost incendiată moara Filderman, proprietatea altui frate, specializat tot la Charlotenburg, dar în industrie alimentară, aceasta era, după unele surse, cea mai modernă moară din Peninsula Balcanică. Fraţii Filderman nu erau în Bacău de vreo 10 zile şi cu toate acestea toţi au fost inculpaţi, prins a fost numai unul, ceilalţi reuşind să scape peste hotare. Moara avea în silozuri aproximativ 170 vagoane cu grâu, care au ars în întregime, incendiul neputând fi stins de pompieri. Se spune că tatăl celor 3 fraţi, întemeietorul multiplelor industrii, a decedat, în 1938, din cauza supărării provocate de confiscarea de către organele vamale române a unei mari sume în valută, pe care acesta încercase să o trimită ilegal peste graniţă.

Fabrica de textile a fraţilor Izvoranu, care nu se departajaseră, a avut şi ea o palpitantă poveste, ce a dus la unul din cele mai celebre procese ale tribunalului Bacău. În acea perioadă, Partidul cuzist din Bacău (Liga Apărării Naţional Creştine, LANC) avea ca şef pe avocatul Gh. Urziceanu, armean de origine şi un bun organizator al partidului, întrucât la toate consultările electorale obţinea în judeţul Bacău aproximativ 10000 voturi şi era reales deputat (pe atunci aveau dreptul de vot numai bărbaţii în vârstă de peste 21 de ani). Aflând de la oamenii lui din fabrică despre faptul că se pregăteşte transferarea în secret a unor mari valori băneşti în Anglia şi ştiind precis locul şi data, a făcut apel la primul procuror al judeţului, Mina Gorovei, care, însoţit probabil de câţiva agenţi de poliţie, a pornit spre gară, unde trebuiau să fie îmbarcate nişte utilaje industriale, în care se aflau ascunse valorile. Industriaşii, la rândul lor, au fost informaţi că echipajul primului procuror le vine în întâmpinare şi s-au întors din drum. Maşina în care era primul procuror ajungând la gară, constată lipsa transportului căutat şi se îndreaptă spre fabrică, unde în baza prerogativelor legale, începe percheziţia amănunţită şi, după câtva timp, găseşte valţul căutat, ascuns sub o duşumea.

Analizând conţinutul s-a constatat că avea cam 80 kg lingouri de aur şi devize forte în valoare de peste o sută de milioane lei. Aurul, pe atunci, avea valoarea de 100 lei gramul, adică o sută de mii lei kilogramul. Devizele forte erau înscrisuri a căror valoare putea fi utilizată la orice bancă de pe glob.

Bineînţeles că toate au fost confiscate şi predate depozitului Băncii Naţionale din Bacău. A urmat un proces mamut, în care unul din fraţii Izvoranu a stat în arest şi a angajat în apărare tot baroul de avocaţi, fără Urziceanu. Un ziarist de la ziarul central ?Curentul", director Pamfil Şeicaru, care făcea campanie naţionalistă, împotriva lui Izvoranu, a fost aruncat de la etajul I, peste balustrada tribunalului, dar după câte ştiu a scăpat cu viaţă. Am citit atunci, în ziarul ?Curentul", un articol cu litere foarte mari, pe ultima pagină, care se intitula ?Dezbateri în baroul sinagogă".

Până la urmă Izvoranu nu a făcut puşcărie, dar valuta a fost confiscată.

Un proces cu asemenea rezonanţă nu mai avusese loc de vreo câţiva ani buni în urmă şi anume de când s-a judecat la Bacău, transferat de la Botoşani, procesul lui Coroi, unul dintre ultimii haiduci din Moldova. Atunci elevii de la liceu au fugit de la şcoală, în număr mare, să-l vadă pe Coroi legat în lanţuri la mâini şi picioare. A fost condamnat la 4 ani, fiind apărat de acelaşi avocat naţionalist, Gh. Urziceanu. Circulau multe legende asupra iscusinţei de a induce în eroare pe poliţişti, de către acest haiduc.

Voi relata şi despre comerţul din Bacău, unde pe Strada Mare (acum Mihai Viteazul) erau în clădiri fără etaj, perete în perete, 30-40 de magazine cu stofe de diferite calităţi. Pe această stradă erau numai două magazine cu negustori creştini ? unul cu încălţăminte (avea şi fabrică proprie) şi unul cu mezeluri. Restul, aparţinea evreilor. Magazine cu haine gata confecţionate erau foarte puţine, deoarece era obiceiul ca fiecare să cumpere stofe pe care le ducea la atelierul de croitorie, unde-şi făcea îmbrăcăminte la comandă.

Nici un magazin nu avea preţurile afişate. Trebuia să te tocmeşti cu negustorul, care uneori reducea preţul la 30-40%.

Eu, de pildă, când trebuia să cumpăr stofa de culoare kaki pentru uniforma şcolară, mergeam cu tata în cel puţin zece magazine cu stofe şi, după tocmeala care dura cam jumătate de zi, cumpăram ce ni se părea mai ieftin şi mai bun.

Magazinele aveau programul zilnic în două ture, 8-12 şi 14-18, respectate cu mare stricteţe. Dacă un negustor închidea magazinul cu câteva minute mai târziu, vecinul lui îl reclama la poliţistul special amplasat pentru supraveghere, că acesta practică concurenţa neloială şi recalcitrantul trebuia amendat.

Reţin bunăoară că, odată, pe când eram cu ambii părinţi într-un magazin şi negustorul încerca să le vândă un pardesiu feminin, tricotat din lână, cu 1200 lei, mama, când a auzit de un aşa preţ, a renunţat. Negustorul însă a insistat şi a redus preţul până la 300 lei, acceptat de părinţi, care au cumpărat pardesiul mai mult pentru lâna de calitate bună, care a fost recuperată şi din ea s-au împletit alte haine.

Pentru a avea mai mult succes în aceste obositoare tocmeli, am convenit cu tata ca să mă arăt nemulţumit de marfă tot timpul, acest fapt determinându-l pe negustor să reducă mai repede din preţ.

Clădirile de pe Strada Mare au fost dărâmate după cutremurul din 1977, construindu-se în locul lor blocuri cu spaţii comerciale la parter.

STRĂJERIA. Începând din anul şcolar 1937-38 s-a introdus în toate şcolile secundare din România, Străjeria. Pentru că astăzi nu mai vorbeşte nimeni de această organizaţie hibridă, voi menţiona câteva date definitorii.

 În primul rând, în ea nu erau incluşi studenţii şi elevii cursului primar.

S-a desfiinţat cercetăşia, toate uniformele şcolare care difereau de la o şcoală la alta şi au fost înlocuite cu o singură uniformă, constituită, vara, dintr-o bască albă, cu insigna metalică în frunte, cămaşă albă din pânză de in, cu insignă mare de stofă pe umărul stâng, pantaloni scurţi bleumarin sau bufanţi, iar iarna, din căciulă albă, pulover bleumarin din lână, în loc de haină, palton de stofă bleumarin. Salutul era salutul roman, cu mână dreaptă întinsă înainte şi strigând: sănătate! Deviza străjerului era: ?Credinţă şi muncă pentru ţară şi rege!? S-au suprimat cursurile şcolare o zi pe săptămână - sâmbăta, când se făcea numai străjerie. Se ridica un drapel în jurul căruia erau aliniaţi elevii şi se cântau cântece specifice, programate pentru aceasta. Eu, care de obicei eram un elev disciplinat, am reuşit să chiulesc aproape tot timpul la astfel de şedinţe, prezentându-mă sâmbătă dimineaţa la apel şi după aceea strecurându-mă printr-o scândură special scoasă din gard şi pusă la loc, atitudine adoptată din cauza plictiselii provocată de programul impus. În afară de şedinţele festive se ţineau şi şedinţe săptămânale speciale, pe grupe de câte 5-6 elevi, organizaţi în cuiburi străjereşti (imitându-le pe cele legionare), şedinţe care se ţineau acasă la unul din elevi, numit şef de directorul liceului. Fiecare elev străjer avea un carnet personal, cu pagini tipărite, unde trebuia să noteze zilnic o faptă bună (străjerească).

În realitate, toată această mascaradă era făcută pentru a contracara, în concepţia regelui, influenţa mişcării legionare asupra tineretului din şcoli, care după cum am văzut, pe vremea guvernării Tătărăscu luase un mare avânt. Erau imitate practicile legionare până în cele mai mici amănunte, sperând că astfel vor fi deturnaţi elevii de la activitatea temutei FDC.

Această organizaţie a străjeriei a fost un fiasco total, întrucât ea nu avea o doctrină penetrantă, motivată social-politic, care să se adreseze sufletului tineresc, ci era o formă fără fond, care atunci când a fost dizolvată, la 6 septembrie 1940, nu a lăsat nici o urmă de regret, în timp ce desfiinţarea Frăţiilor de Cruce, din ianuarie 1941, a dus la trecerea acestora în clandestinitate şi la mii de arestări.

Premilităria era o altă instituţie care răpea din timpul liber al elevilor. Activitatea începea cu doi ani înaintea încorporării în armată, se ţinea în fiecare sâmbătă după amiaza, sub conducerea unui ofiţer de rezervă, de obicei profesor care luptase în primul război mondial, şi se făceau exerciţii militare, cu marşuri, mânuiri de arme, trageri la ţintă în poligon şi altele. Vara trebuia să facem o lună concentrare într-o tabără de muncă, de obicei în sectorul agricol. Deoarece eu am fost amânat pentru studii de la încorporare, am făcut în continuare premilităria vreo 6 ani, în fiecare săptămână.

Alte activităţi care luau din timpul liber pentru instruire al elevilor erau: repetiţiile cu fanfara liceului, pentru un număr restrâns de elevi, dar în care am căzut şi eu, pentru că alţii au avut pile şi s-au sustras, cele ale corului vocal, condus de profesorul de muzică, diferitele serbări ocazionale sau comemorări.

În curtea liceului era un chioşc alimentar, unde un cofetar din centru avea pentru distribuţie la elevi câteva articole, printre care sandvichuri, iar pentru profesori, specialităţi aduse direct în cancelarie, unde pe un platou aşezat pe masă era afişat preţul produselor şi cumpărătorii puneau banii pe o tavă, ridicată la terminare de către vânzător. După câte ştiu nu s-a întâmplat niciodată vreo defecţiune. După 23 august 1944, însă, sistemul nu a mai putut funcţiona cu noii profesori.

Reluând relativ cronologic desfăşurarea acţiunii, voi prezenta starea de spirit a elevilor din clasa mea, aşa cum a fost percepută de-a lungul perioadei şcolare. Între colegii de clasă erau unii bine informaţi din familie, având acasă aparate de radio, fie că părinţii aveau funcţii care le permiteau să interpreteze într-un anumit mod evenimentele politice, fie că erau membri ai FDC legionare, care păstrau permanent o legătură între ei şi organele centrale, de unde primeau versiunea oficială a faptelor zilnice.

Din toate acestea rezulta o situaţie catastrofală a moravurilor clasei conducătoare româneşti, pornind în special de la casa regală şi continuând cu eşalonul doi, format din miniştri şi înalţi funcţionari de stat.

Era mereu evidenţiat rolul amantei regale, Elena Lupescu, a camarilei de la palat, cu tot felul de delapidări şi corupţia regelui însuşi, etc.

Această stare de spirit nu era numai în mediile şcolare, ci în întreaga societate, dovadă că guvernul Tătărăscu a căzut la alegerile din decembrie 1937, cu toate că din punct de vedere economic, guvernarea a cunoscut cea mai înfloritoare perioadă, simţindu-se stabilitate din 1933 până în 1937.

Astfel, despre numirea comandantului Străjeriei se spuneau următoarele: fiind într-o vizită protocolară într-un oraş din Bucovina, regele a văzut printre oaspeţi o femeie deosebit de frumoasă, pe care ar fi dorit să o aibă la pat. În aceste condiţii, avea în suita sa oameni specializaţi, care au făcut investigaţiile necesare, au identificat persoana şi au convenit cu soţul, care era maior activ la o unitate militară, să o cedeze pentru un timp, în schimbul unei înalte funcţii de stat. Şi, astfel, acesta a ajuns comandantul Străjii ţării şi raporta zilnic Maiestăţii sale că cei două milioane de străjeri sunt ?Gata la datorie!" De asemenea, multe alte informaţii creau starea de spirit a revoltei sociale în sufletul tinerilor, exploatate cu succes de mişcarea legionară, în detrimentul celeilalte mişcări revoluţionare, comunismul, care în aceste condiţii nu mai avea nici o şansă de succes. Tot în această perioadă am intrat în rândul fanfarei liceului, la trompetişti, şi trebuia să vin la şcoală, după amiaza, de două ori pe săptămână câte două ore, când solfegiam tot timpul, deşi nu prea aveam ureche muzicală.

 Un mare efort se cerea elevilor, în perioada 1-8 iunie în fiecare an, când se aniversa venirea în ţară a regelui Carol al II-lea. Sub conducerea unui foarte exigent profesor de educaţie fizică, care până la urmă a fost transferat în Bucureşti pentru aceste merite, stăteam în toate aceste opt zile, câte 6 ore pe zi, uneori şi mai mult, făcând exerciţii de virtuozitate pe stadion. În ziua de 8 iunie se făceau obişnuite figuri geometrice, desene de lozinci cu trupuri omeneşti, etc. Imediat după aceea începeau examenele de sfârşit de an, care se terminau până la 30 iunie.

În vacanţele de vară mă relaxam pe malul râului Bistriţa, de care nu eram departe, şi-mi refăceam forţele, între timp citind cărţi de beletristică, împrumutate de la biblioteca fundaţiei culturale ?Ateneu", unde director era avocatul Urziceanu, frate cu celebrul deputat, dar care nu era militant politic.

Voi relata în continuare câteva cazuri limită din perioada tinereţii, în care viaţa mea a fost în pericol, atârnând de un miracol. Primele două sunt oarecum asemănătoare şi se referă la perioada când învăţam să înot, necunoscând bine tehnicile, şi când am fost salvat în ultimul moment de alţi tineri din apropiere, care au intervenit la timp. Al treilea caz a fost în 1946, acasă la părinţi, când am fost electrocutat. Eram deja avocat în baroul Bacău şi cu banii câştigaţi am instalat curentul electric în casa părintească, unde, până atunci, citisem la lampa de petrol. Instalaţia a făcut-o un prieten, care a folosit materiale recuperate şi deci mai ieftine. Când, odată, mama a făcut curăţenie în camera unde stăteam eu, a scos un cablu care alimenta veioza de pe masa din faţa patului şi l-a lăsat pe aşternut, în loc să-l treacă pe sub pat cum fusese înainte. Când, pe la ora nouă seara, m-am dus la pat să citesc ceva, am pus mâna pe aşternut şi în acel moment am fost electrocutat. Cablul lăsat pe pat era cu izolaţia tocită la ambele fire în locul pe care pusesem mâna. Prima reacţie conştientă pe care mi-o amintesc a fost să ridic mâna de pe cablu şi chiar am avut senzaţia imediată că am ridicat mâna, dar nu a fost să fie aşa în realitate, pentru că mâna s-a încleştat pe cablu, strângându-l foarte puternic. Şi de astă dată am avut noroc, pentru că altfel nu aş mai fi scris aceste rânduri. În ziua aceea venise la noi un văr de la Solonţ, cu diferite treburi la Bacău, şi, ca de obicei, a rămas peste noapte la noi, cum au făcut mulţi alţi consăteni care aveau treburi prin târg. Acesta trebuia să doarmă într-o cameră alăturată şi înainte de a închide uşa a spus: noapte bună, Aurel! Cum nu am răspuns, suspicios, el a întredeschis uşa să vadă de ce nu vorbesc şi atunci şi-a dat seama de realitate. A revenit în cameră a tras de cablu, dar eu îl ţineam strâns şi nu-i dădeam drumul. Sigur, cel mai simplu era să tragă stekerul din priză, dar în acel moment s-a pierdut cu firea şi, în ultimă instanţă, a scos buşoanele de la contorul electric, care erau în cameră şi astfel a întrerupt curentul. A dat alarma şi au venit toţi din casă ca să constate decesul. La ţipetele mamei au apărut şi vecinii, dar tata care avea o şcoală de sanitari şi o anumită practică, a început să-mi facă respiraţie artificială, aşezându-se la capul meu şi strângând şi desfăcându-mi mâinile tot timpul. Au constatat cu oglinda că totuşi respir. După două ore de eforturi am început să-mi recapăt cunoştinţa. Când m-am trezit, aveam impresia că am fost atacat de comunişti, deoarece începuse teroarea şi eu fiind înregimentat în PNŢ, eram deja îngrijorat. M-am trezit cu dureri la umărul drept, care pe parcurs s-au redus şi au revenit acum la bătrâneţe, ca urmare a dislocarii ligamentelor umerale, cu ocazia respiraţiei artificiale disperate făcută de tatăl meu. În tot timpul celor două ore eram ca şi anesteziat, nu mai simţeam nimic, orice ar fi făcut cu mine. Eram în comă.

 Ultima relatare a acestui capitol referitor la accidente este aceea a suportării, prin anul 1939, toamna, a unei boli infecţioase, foarte periculoase, şi anume febra tifoidă. În vacanţa mare a anului 1939 am vizitat pentru vreo săptămână satul natal, Sarata - Solonţ (trebuie să menţionez mereu comuna Solonţ, deoarece în judeţul Bacău mai este un sat Sarata, chiar lângă Bacău, la 7 km distanţă, unde se găsesc izvoare cu ape minerale). În cursul acestei vizite am cerut de la un cetăţean buciumul cu care cânta, dorind să-mi încerc ambajurul (bătătura făcută la buze de muştiucul trompetei). Prin suflarea permanentă în muştiucul instrumentelor muzicale se formează un fel de bătătură numită ambaşura de profesionişti şi care trebuie întreţinut, printre altele prin interzicerea de a mânca seminţe de bostan sau floarea soarelui, sau de a pune zeamă de lămâie în gură în timpul exerciţiilor. Muştiucul buciumului este identic cu cel al trompetei. Am suflat în bucium, fără să mă gândesc la consecinţe. În acel an a fost o perioadă de mare secetă în sat, de au secat toate fântânile şi se aducea apa de la nişte izvoare din pădure. S-a instalat şi o epidemie de febră tifoidă, care însă nu apăruse deschis, pe când eu cântam la bucium. Perioada de incubaţie a acestui microb este de o lună de zile.

Începuse deja războiul în Polonia, eu am venit la Bacău, m-am înscris în clasa a VII-a la liceu şi apoi au început nişte dureri de cap, care nu cedau cu toate tratamentele cunoscute de tata. Am văzut, totuşi, cu toată durerea, refugiaţii polonezi care treceau prin ţara noastră şi am vorbit cu ei în franceză. Erau dezorientaţi, nu ştiau nici ei unde merg şi spuneau că vor lupta cu noi, presupunând că vom fi atacaţi de nemţi. Apoi am mers la spital, unde medicul m-a internat şi după rezultatele analizelor am trecut la secţia de boli infecţioase, cu diagnosticul de febră tifoidă. Microbul acestei boli ataca intestinul subţire şi pe atunci nu exista nici un fel de tratament, decât regim alimentar foarte sever, cel mai periculos aliment fiind pâinea. Se recomanda numai consum de lapte dulce sau acru. Pentru atenuarea durerilor de abdomen se recomandau comprese cu gheaţă sau udate cu apă rece, iar ca tratament praf de cărbune pentru a atenua diareea produsă de aceşti microbi. Evoluţia a fost normală, dar în momentele culminante din a doua săptămână, temperatura a ajuns la 41-42 grade şi eu aiuram, pierzându-mi cunoştinţa, ceea ce a alarmat-o pe mama, care venise în vizită. În ultimele două săptămâni temperatura a început să descrească şi după o lună de zile am fost externat. Eram slăbit foarte mult, cu părul de pe cap căzut în întregime, încât am auzit vorbind între ele nişte fete care mă cunoşteau din vedere, foarte surprinse de înfăţişarea mea respingătoare. După o săptămână de repaus am reînceput cursurile şcolare, dar numai pentru o săptămână, pentru că au apărut nişte dureri reumatice acute la şoldul drept, care m-au imobilizat la pat timp de trei luni. Erau consecinţele compreselor cu apă rece recomandate de medici, cu toate că eu nu folosisem decât comprese cu apă, în timp ce alţii folosiseră şi gheaţă. Diagnosticul pentru noua afecţiune, găsit foarte greu de medici, a fost de coxalgie (microbi TBC la şold). Datorită rezistenţei organismului, am depăşit acest obstacol şi după 3-4 luni am reînceput cursurile, am recuperat repede toate rămânerile în urmă, promovând şi clasa a VII-a în condiţii normale.

Pe când eram în spital s-a produs asasinarea lui Armand Călinescu şi represiunea antilegionară, când au fost executaţi ostaticii din lagărele dinainte pregătite şi câte 3-4 fruntaşi legionari în fiecare capitală de judeţ lăsaţi apoi morţi într-o piaţă publică, păzită de armată câte 2-3 zile.

Tot cam în această perioadă s-a produs întâlnirea dintre Churcill şi Roosevelt, la bordul iahtului Potomac, unde s-au elaborat o serie de principii nobile în Carta Atlanticului, de care însă nu s-a mai ţinut seama la sfârşitul războiului. Fiul preşedintelui american, Eliot Roosevelt, l-a însoţit pe tatăl său în această întâlnire, precum şi la cele de la Casablanca şi Cairo, a scris o carte, despre întâlnirea de pe iahtul Potomac, pe care am citit-o în traducere românească prin anul 1946. Acolo Eliot relatează că tatăl său i-a spus, în drum spre Potomac, despre Churcill: ?Crede vulpoiul de Churcill că noi vom face război ca să salvăm imperiul britanic, unde acesta beneficiază de taxe preferenţiale şi multe alte avantaje? Se înşeală, pentru că noi nu vom face aşa ceva". Chiar dacă ar fi fost o confesiune hazardată, făcută confidenţial, aceasta explica totuşi, multe atitudini ulterioare ale preşedintelui american. Ultima clasă de liceu, a VIII-a, a început în septembrie 1940, cu multe surprize. Hotarele ţării fuseseră răvăşite pe toate punctele cardinale: răsărit, apus şi sud. De la 6 septembrie, regele Carol II-lea fusese detronat şi în locul lui instalat fiul său Mihai. Se instalase, totodată, la putere generalul Antonescu sprijinit de Mişcarea Legionară, în frunte cu Horia Sima.

Mare entuziasm printre tinerii liceeni. Ni se cerea să ne înscriem în FDC, deoarece de acum înainte legionarii nu vor mai ceda puterea. S-a desfiinţat Straja Ţării, pe care n-a regretat-o nimeni şi a început pregătirea tinerilor prin marşuri obligatorii în afara oraşului, cu respectarea legii tăcerii. Nu aveai voie să vorbeşti în front, chiar dacă te striga cineva cunoscut de pe stradă. Ni s-a cerut obligatoriu să ne procurăm uniforma legionară, în special cămaşa verde cu centura de piele şi diagonală.

I-am cerut şi eu tatălui meu să cumpere aşa ceva, dar mi-a spus că nu are bani, asfel că m-a apucat 21 ianuarie 1941, când s-a produs rebeliunea şi nu am mai reuşit să port cămaşă verde. Am fost şocat, la finele lunii noiembrie, de asasinatele de la Jilava şi în special de moartea lui Iorga şi Madgearu. La Bacău nu a fost rebeliune, ci numai un marş până la Catedrală, unde au îngenunchiat vreo două ore, după care s-au resemnat.

Între timp au început să vină în ţară trupele germane,  mai întâi ca instructori,  apoi ca trupe aliate şi până la urmă, la 22 iunie 1941 a început atacul asupra Uniunii Sovietice.

Cu câteva zile înainte de începerea războiului, am terminat şi eu examenul de Bacalaureat şi deci perioada şcolii secundare.

În dimineaţa zilei de 22 iunie 1941, la începerea războiului, după ordinul lui Antonescu: ?Ostaşi, vă ordon treceţi Prutul!", de la Bacău se vedeau la orizont spre răsărit, flăcări roşii din cauza exploziei bombelor de artilerie de pe front, se aruncau manifeste în entuziasmul general al populaţiei, încrezătoare în victoria armatei germane şi recuperarea Basarabiei.

 Odată început războiul, eu, ca premilitar, am fost concentrat la garnizoana Bacău şi pus să păzesc de pe acoperiş un spital militar, pentru a da alarma în caz de atac aerian, iar lumea să între în adăposturi. Îndepărtându-se frontul de la Prut, n-a mai fost nevoie de mine şi am rămas acasă.

 Se punea problema pregătirii pentru examenul de admitere la facultate şi tata mă pregătise sufleteşte pentru facultatea de medicină, idee ce nu o respingeam. Dar, în această perioadă a apărut un comunicat al Marelui Stat Major al armatei, care prevedea încorporarea contingentului meu de la trupă, iar pentru cei recrutaţi pentru şcolile de ofiţeri în rezervă, cum eram eu, se amâna pentru anul următor, cu îndemnul totuşi, pentru cei interesaţi, să se înscrie voluntari în acest an, pentru a termina mai repede armata, cu menţiunea că în anul următor nu se vor mai acorda amânări pentru studii acestei categorii. Asta însemna ca să încep facultatea de medicină, să urmez cursurile un an, după care să fiu încorporat, întrerupând studiile.

În această situaţie am hotărât să merg mai bine voluntar la încorporare şi după un an de armată să încep studiile, neîndoindu-mă nici un moment de victoria fulgerătoare a armatelor germane. Tata însă, cu mai cu multă experienţă din primul război mondial, nu a fost de acord, spunând că el îi cunoaşte mai bine pe nemţi, că aşa au început în primul război mondial, până la urmă au pierdut şi că are ce să-mi dea de mâncare un an de zile dacă rămân acasă. Cum nici eu nu eram mare amator de militărie, am acceptat argumentele şi am rămas acasă. Un singur coleg a acceptat argumentele Marelui Stat Major al Armatei şi s-a dus voluntar la şcoala de ofiţeri în rezervă, murind pe front, în 1944.

Spre toamnă am constatat că toţi colegii mei nu au ţinut cont de comunicatul armatei şi că s-au înscris la diferite facultăţi, cei mai mulţi la medicină şi politehnică.

Între colegii de liceu a existat o coeziune deosebită, cei 8 ani petrecuţi împreună creând o afinitate strânsă, astfel că, după primii 20 ani, ne-am întâlnit regulat din 5 în 5 ani, până la a cincizecea aniversare din 1991, după care noi am îmbătrânit şi s-au scumpit mijloacele de transport la un nivel greu de suportat. Urmează ca în 2001, la a 60 aniversare, să trimitem o circulară, pentru a face prezenţa celor în viaţă şi a comunica tuturor ultimele informaţii.